Mircea Eliade, relatând informaţia lăsată de Strabon conform căreia dacii se numeau dáoi, tradiţia consemnată de Hesychius că dáos era numele frigian al lupului şi că din rădăcina indo-europeană dhau (a strânge, a sugruma) au derivat Dáousdava (oraşul sau cetatea lupilor) numele unui oraş în Moesia Inferior din sudul Dunării, numele zeului trac al războiului, Kandáon, zeulDaunus etc., aprecia că dacii se numeau ei înşişi lupi, cei care sunt asemenea lupilor (Eliade Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 31). La rândul său, Nicolae Iorga accepta interpretarea paleolingvistului W. Tomaschek, care punea în legătură numele daci cu dava, şi a tradus etnonimul strămoşilor noştri culocuitori ai davaelor (Iorga N., Histoire des Roumains, I, Bucureşti, 1937, apud M. Eliade, op. cit., p. 21).
Motivele pentru care dacii şi-au ales ca totem lupul şi nu un alt animal, de pildă pe cel mai puternic dintre ele, ursul, sunt sprijinite de un bogat material etnografic şi folcloric. Toate animalele sălbatice, indiferent de mărimea, puterea şi cruzimea lor în stare de sălbăticie, pot fi îmblânzite, dresate şi aduse pentru a fi văzute sub cupola circului. Există o excepţie, lupul, care preferă să moară de foame sau în luptă pentru câştigarea prăzii decât să renunţe la libertate pentru a trece prin cercul de foc sau să facă alte exhibiţii ca să râdă şi să se minuneze spectatorii. Această vietate, prototip al războinicului înnăscut şi model de demnitate, a fost personificată şi aleasă totem de către strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii. Ca luptători împotriva duşmanilor, ei doreau să semene şi să se comporte ca divinitatea lup pe care o invocau în luptă (vezi stindardul dacic) şi în alte împrejurări.
Lupul, patron al iernii pastorale
Calendarul pastoral este structurat pe două anotimpuri: iarna simbolizată de lup, personificare a întunericului şi frigului, vara simbolizată de cal, personificare a luminii şi căldurii. Între aceste divinităţi zoomorfe şi cei mai cunoscuţi aştri care măsoară timpul pământenilor, Luna şi Soarele, sunt tainice legături: lupul admiră astrul lunar, căruia îi cântă noaptea urlând, calul admiră astrul solar, pe care îl ajută, conform unor legende populare, să urce zilnic de la răsărit până la zenit.
Peste momentele semnificative ale ciclului său de reproducere poporul a suprapus importante sărbători şi obiceiuri calendaristice. La latitudinea geografică a României lupii se strâng în haite prin luna octombrie pentru o perioadă colectivă de hoinăreală: colindă, atacă prada împreună, se împrietenesc şi se aleg perechile reproducătoare. Peste aproximativ o lună de zile, la Filipii de Toamnă (14 – 21 noiembrie) încep împerecherile propriu-zise, care, în raport de latitudinea şi altitudinea geografică, se încheie la Filipii de Iarnă (29 – 31 ianuarie). După o perioadă de gestaţie de 62-63 de zile, lupoaicele fată primăvara târziu. Pe timpul verii, lupii duc o viaţă organizată pe familii: lupul, lupoaica şi căţeii de lup. Toamna, la formarea haitei, când noua generaţie de lupi participă la atacarea şi prinderea prăzii, se încheie ciclul de reproducţie şi începe altul nou. Ciclul anual al sărbătorilor şi obiceiurilor de la sfârşitul lunii noiembrie (Filipii de Toamnă, Ovidenia, Sântandrei) şi începutul lunii decembrie (Moş Nicolae, Zilele Bubatului, Varvara), influenţat evident de ciclul biologic de reproducţie al lupului, este un scenariu ritual de început de an, probabil a Anului Nou dacic (Ghinoiu I., Sărbători şi obiceiuri de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 72 -73, 137, 175, 262 -263).
În noaptea de Sântandrei (29/30 noiembrie) se organiaza, până la începutul secolului al XX-lea, în satele din Colinele Tutovei, o petrecere a tinerilor, asemănătoare Revelionului contemporan, numită Noaptea Strigoilor sau Păzitul Usturoiului. Pentru a fi feriţi de acţiunea malefică a moroilor şi strigoilor, aceştia camuflau şi ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele şi uşile casei unde se făcea ospăţul. Fetele veneau cu câte trei căpăţâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată păzită de o bătrână la lumina lumânării. Complet izolaţi de lumea din afară, participanţii se distrau, cântau, jucau, beau, mâncau, glumeau. O băutură rituală nelipsită de la ospăţ era Covaşa, preparată prin fierbere şi fermentaţie din făină de grâu amestecată cu făină de porumb şi apă. Dimineaţa, tinerii ieşeau în curtea casei, unde jucau covata cu usturoi în mijlocul horei. Se împărţea usturoiul şi, în mare veselie, se întorceau pe la casele lor. Începea un nou an. Usturoiul privegheat se păstra ca ceva sfânt, la icoană, şi se folosea, peste an, pentru vindecarea bolilor, prinderea farmecelor şi descântecelor etc.
Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii creştine a Apostolului Andrei peste presupusul An Nou dacic este Bocetul Andreiului, atestat la românii din Transnistria. Fetele confecţionau păpuşi din cârpe, numite Andreiu, substitut al anului vechi care moare pentru a renaşte, le aşezau pe laviţă (pat) şi le jeleau ca pe un mort în noaptea de 29/30 noiembrie. O altă practică de rit funerar efectuat în noaptea de Ovidenie sau de Sântandrei era privegherea de către femeile moldovence de dincoace de Prut a unei lumânări lungi, făcută colac, precum Măsura sau Statul Mortului, aprinsă astăzi la înmormântarea oamenilor din mai multe zone etnografice.
Asemănător Revelionului, în noaptea de Sântandrei abundau practicile magice de aflare a ursitei. Fata de măritat prepara o turtiţă subţire din făină de grâu, foarte sărată, numită Turtucă de Andrei, o cocea pe plita sobei şi o mânca înainte de culcare. Băiatul care venea în vis să-i aducă apă pentru potolirea setei urma să o ceară de nevastă în cursul anului. Unele fete, când soseau acasă de la Păzitul Usturoiului, puneau într-un cocoloş de aluat câte un căţel de usturoi. După cum încolţea şi creştea usturoiul semănat, se făceau apoi pronosticurile matrimoniale.
În noaptea de Ovidenie sau de Sântandrei bătrânii noroceau anul, adică observau cu atenţie cerul înstelat pentru a face previziuni meteorologice. Obiceiul de a semăna în noaptea de Sântandrei grâu într-o oală de pământ pentru a interpreta după numărul seminţelor răsărite rodnicia ogoarelor în noul an este încă viu în satele româneşti. Acum se tăiau crenguţe de la diferiţi pomi fructiferi şi se puneau în apă la temperatura camerei pentru a aprecia, după cum înverzeau şi înfloreau, rodul pomilor din livezi. Crenguţele înflorite erau folosite apoi de copii, ca sorcovă, la Anul Nou.
Lupul, ca oricare altă divinitate, poate ajuta şi pedepsi credincioşii. Se spune că numai el vede şi sfâşie dracii la Bobotează, că sperie sau alungă bolile copiilor. În Platforma Luncani, în imediata apropiere a cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, primul alăptat al copilului se făcea printr-un aparat confecţionat dintr-o falcă şi o piele de lup, numit gură de lup. Pe arii relativ extinse copiii grav bolnavi, după ce erau supuşi unor practici magice, erau numiţi Lupu, vietate de care să se sperie moartea.
În cunoscutele cântece funerare din jud. Gorj, sufletul mortului este sfătuit la înmormântare să aleagă lupul ca sfătuitor şi prieten de drum pentru a ajunge în Rai: … Şi-ţi mai va ieşi / Lupul înainte, / Să te înspăimânte, / Să nu te spăimânţi, / Frate bun să-l prinzi, / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Ş-a potecilor. / Şi el te va scoate / La un drum de plai, / La fecior de crai / Să te ducă-n Rai, / C-acolo-i de trai; / În dealul cu jocul / C-acolo ţi-e locul; / În câmp cu bujorul, / C-acolo ţi-e dorul.
În satele montane din judeţul Vrancea (Câmpuri, Nereju), urletul lupului este prevestitor de moarte, precum cântecul cucuvelei. În unele legende şi credinţe populare urletul lupilor ar fi cântece cu care se adresează unor divinităţi ale lor (Sânpetrul Lupilor, Filipul cel Mare şi Sântandreiul), să le împlinească diferite dorinţe. Pentru asimilarea sensului verbului a urla cu cel de a cânta sunt edificatoare versurile cântecului oltenesc: Rămăsei cu cântecul / Ca lupul cu urletul!
În concluzie, părinţii Bisericii creştine dorind să înlăture din conştinţa credincioşilor vechile tradiţii păgâne, au suprapus ziua de praznic a Sfântului Andrei peste o sărbătoare mult mai veche, geto-dacă, legată de cultul lupului. Populaţia a asimilat sfântul creştin, propovăduitorul creştinismului în ţinuturile de la Dunărea de Jos, dar i-au pus în spate şi unele din atribuţiile zeului uzurpat. Numit în calendarul popular Sf. Andrei, Sântandrei, Moş Andrei, Andreiu de Iarnă, acesta devine în calendarul popular patron al lupilor, un sfânt-moş care moare şi renaşte în perioada de celebrare a Anul Nou dacic, precum Moş Crăciun la Anul Nou contemporan şi Baba Dochia la Anul Nou agrar.
Rinese
