marți, 4 noiembrie 2014

Ai Ki Do

   
Aikidō (合気道?) (sau folosind un kanji vechi: 合氣道), este o artă marțială japoneză. Aikidō înseamnă textual „calea armonizării energiei,” fiind artă marțială ce face parte din categoria „internă” a stilurilor de luptă. A fost fondat de maestrul japonez Morihei Ueshiba (1883-1969) și se bazează pe utilizarea forței adversarului prin aplicare de tehnici articulare și eschive realizate prin tai sabaki (pivotări în arc de cerc). În aikido se utilizează proiectări, luxări, strangulări și, în mică măsură, lovituri. Aikido își are rădăcinile în jujitsu și tehnicile de luptă cu sabia și sulița utilizate de samurai în Japonia medievală, dar multe dintre tehnicile sale sunt invenția maestrului Ueshiba. Principiile de non-rezistență, utilizarea forței adversarului cât și emblema artei sugerează legături cu alte stiluri interne, de origine chineză: Taijiquan, Baguazhang și Xingyiquan.
     Fiind un stil de luptă pur defensiv, Aikido nu organizează și nu participă la competiții. Există în schimb numeroase demonstrații în care măiestria este dovedită cu ajutorul unui uke (atacator).
     Aikido reprezintă o sinteză modernă a artelor marțiale japoneze și se poate traduce ca fiind calea (DO) armonizării (AI) energiilor (KI).
     Practica Aikido-ului permite uniunea fiziologicului, psihicului, mentalului și socialului, conducand la perfecționarea personalitații umane. Prin ințelegerea superioară a ceea ce numim luptă, Aikido asigură comportamentului uman coerență și stabilitate. Practicantul de Aikido se angajează pe o cale care-l conduce dincolo de limitele corpului și spiritului luate separat și la capătul careia se va regăsi pe sine, mai senin și înțelept.
     Aikido, prin tehnicile și principiile sale, imită elementele naturii, atât în calmul cât și în înlănțuirea lor. În procesul de învățare a Aikido-ului se recurge la exemple, comparații și metafore nu numai pentru a explica un lucru sau altul, ci mai ales, pentru a concretiza sau vizualiza anumite tehnici sau atitudini.
     Fondatorul spunea: Singurul mod în care pot să explic cu adevărat Aikido, este să desenez un triunghi, un cerc și un pătrat.
  Un triunghi cu vârful în sus reprezintă focul, pe când unul cu vârful în jos reprezintă apa. Cele trei laturi ale triunghiului reprezintă diferite trinități: cerul, pământul și omenirea; mintea, corpul și spiritul; trecutul, prezentul și viitorul, etc. Un triunghi reprezintă dimensiunea circulației ki-ului.
  Un cerc este emblema universală a infinitului, perfecțiunii și eternității. Natura se exprimă în cercuri, circuite și spirale. Cercul poate reprezenta zero-ul, vidul care împlinește toate lucrurile. Reprezintă dimensiunea lichidă.
  Un pătrat este stabil, ordonat și material. Stă la baza lumii fizice, compuse din pământ, apă, foc și aer. Pătratul reprezintă dimensiunea solidă.
  Triunghiul reprezintă generarea de energie și inițiatiă; este cea mai stabilă postură fizică. Cercul simbolizează unificarea, seninătatea și perfecțiunea; este sursa tehnicilor nelimitate. Pătratul este formă și soliditate, baza controlului. În textele rămase de la maestrul Morihei Ueshiba există o referire la trei tipuri de antrenament:
  Cel al armonizării minții individului cu activitatea tuturor lucrurilor din univers.
  Cel al armonizării corpului cu activitatea tuturor lucrurilor din univers.
  Cel care face KI-ul ce unește mintea și corpul să se armonizeze cu activitatea tuturor lucrurilor din univers.
     Adevăratul practicant de Aikido este cel ce atinge aceste trei componente simultan, nu doar în Dojo, ci în oricare alt moment al vieții sale. Rezonanța corpului provine din unitatea minții și corpului și această rezonanță se armonizează cu rezonanța universului. Esența constă în armonizarea rezonanței corpului cu rezonanța universului. Din aceasta se naște căldura, lumina și puterea, toate părti ale unui spirit realizat deplin.
     Scopul Aikido-ului nu constă numai în însușirea perfectă a tehnicilor de autoapărare, pentru că tehnicile sunt doar un mijloc și nu un scop. Mai importantă pentru elev este educarea complexă, pentru că acesta să capete o personalitate echilibrată, naturală și puternică, astfel încât la nevoie să poată rezolva eficient problemele ce-i apar în viață.
     Dacă nu te poți controla și avea încredere în tine, dacă nu te poți vedea lucid, niciodată nu vei avea încredere în alții și cu siguran„ă nu vei putea fi capabil să ai autoritate asupra celorlalți. Scopul antrenamentului nu este de a crea luptători agresivi ci acela de a perfecționa înțelepciunea și auto-controlul. Ca practicant de Aikido, trebuie să progresezi, să te perfecționezi și să nu încerci să concurezi cu ceilalți.
     Aikido poate fi înțeles și practicat în mai multe moduri corespunzând nivelelor de dezvoltare individuală și a gradului de maturitate a practicantului, care poate alege din Aikido ceea ce corespunde propriei mentalități și personalități. Atracția principală pentru începători este metoda de autoapărare pe care Aikido o realizează printr-o serie de mișcări de neutralizare – fixare sau proiectare a agresorilor. Aceste tehnici nu sunt simple blocaje, ci o serie de mișcări și gesturi capabile să deturneze atacul.
     Ideea centrală în Aikido este de a utiliza armele adversarului împotriva lui și împreună cu el. În lupta cu mâna goală corpul este o armă care, împreună cu strategia luptei conduc la evitarea atacului și apoi la neutralizarea atacului.
     Dacă nu te opui forței adversarului și eviți orice opoziție directă, atunci nu va fi nevoie să-ți folosești propria forță și deci nu obosești. Este mult mai productiv să folosești forța agresorului, a atacului său, pentru a-l neutraliza.
     Eficiența în luptă nu depinde numai de corp pentru că ea este direct legată de aptitudinea de a discerne realitatea exterioară în modul cel mai obiectiv posibil. Mesajele transmise de simțuri au o mare importanță în artele marțiale, ca și în viața de toate zilele. Ele permit evaluarea corectă a circumstanțelor și determină conduita de urmat și maniera de a aborda lupta. Dacă aceste mesaje sunt directe și neafectate de factori perturbatori (impresii, raționamente, amintiri, etc), atunci avem șansa ca informația pe care o percepem despre o anumită situație sau moment să fie complexă și exactă. Pentru a beneficia de astfel de mesaje-senzații este necesar un antrenament serios și inteligent al tuturor facultăților nervoase și simțurilor noastre.
     Antrenamentul continuu și îndelungat redă progresiv vitalitatea corpului și are ca efect creșterea vigilenței atât de necesară în artele marțiale. Treptat, corpul capătă independență de acțiune și decizie și renunță la rolul impus de mental, dobândește creativitate și maturitate proprie. Această maturitate se traduce în aprecierea realităților exterioare printr-o înțelegere interioară care se adaugă la abordarea exterioară. Fără a se fixa asupra uneia sau alteia dintre componentele dezvoltării – fizic sau mental – calea propusă de Aikido conduce la uniunea dintre cele două componente.
     Aikido ne învață că toate realitățile fiziologice, fizice, mentale și sociale nu sunt decât fragmente ale unui ansamblu vast, ierarhizat, autonom și perfectibil, după modelul unui mare ansamblu care este universul.

     "AIKI nu poate fi cunoscut / Prin vorbe scrise sau rostite / Fără a te pierde în vorbe inutile / Învață prin practică." Morihei Ueshiba
     Morihei Ueshiba (植芝 盛平 Ueshiba Morihei, n. 14 decembrie 1883, Tanabe, Japonia, d. 26 aprilie 1969, Iwama, Japonia) a fost fondatorul artei marțiale japoneze aikido. Uneori este numit kaiso 開祖 („fondator”) sau Ōsensei 翁先生 („Marele Învățător”) de unii aikidoka.
     După moartea acestuia, fiul său Kisshomaru Ueshiba a preluat conducerea destinelor aikido-ului pe plan internațional.
  S-a născut la 14 decembrie 1883, fiind singurul băiat din cinci copii. Tatăl său era un fermier bogat și membru al Consiliului orășenesc.
  A început studiile primare la școala unui templu budist din orașul natal, unde a învățat despre clasicii chinezi și s-a antrenat în forma de meditație numită „vizualizare budistă” (în care subiectul se gândește la o ființă divină și apoi încearcă să se contopească cu această imagine).[1]
  La vârsta de 18 ani deschide un magazin de papetărie la Tokio, cu bani primiți de la tatăl său, dar după doar 9 luni s-a întors în orașul natal după ce se îmbolnăvi de beri-beri. În 1902 s-a căsătorit cu Hatsu Itokawa, o rudă îndepărtată, cu care a avut o fiică și trei fii, din care doar unul a apucat maturitatea.
  Când a izbucnit Războiul Ruso-Japonez în 1904, Ueshiba a încercat să se înroleze în armată, dar pentru că nu îndeplinea înălțimea minimă (157 cm) cu un centimetru, a fost respins. Ca să-și
 lungească trupul, se agăța de copaci cu greutăți legate de picioare, reușind în cele din urmă să fie admis.
  În 1912 s-a mutat în prefectura Hokkaidō, unde învață daitō-ryū aiki-jutsu. În anul 1927 se mută cu familia în Tokio și predă aikido. În 1960 primește „Medalia de Onoare (panglică purpurie)”. În 1964 primește Ordinul Soarelui Răsare. În 1968 primește Ordinul Tezaurului Sacru.[2] În 1969 pe 26 aprilie moare la vârsta de 86 ani.



Rinese

Orfism – doctrina lui Orfeu

     Orfismul este o doctrină secretă provenită din Tracia care s-a răspândit probabil în Grecia secolului al V-lea î.Hr., ai cărei adepţi se considerau urmaşii lui Orfeu
Originile
    Izvoarele antice afirmă în mod repetat originea tracică a lui Orfeu. Istoricul Arrian pomeneşte în opera sa Bithynica din sec. II î.Hr. o nimfă numită Tracia, după care s-ar fi denumit ţara cunoscută iniţial sub numele de Pèrke. Rădăcina indogermanică “per-/pir/per(k)” semnifică “stânca”, “piscul” sau “piatra”, ceea ce denotă cultul tracic al unei divinităţi a munţilor, identificată de greci cu frigiana Cybele. Fiul acesteia s-a numit Pèrkos sau Peiros şi a fost venerat chiar şi în epoca Imperiului Roman sub forma de “Heros equitans”, un războinic călare, reprezentat uneori pe pietrele funerare romane din Tracia.
     Cultul zeiţei-mamă Pèrke/Tracia, celebrat în peşteri, cunoştea formele extatice ale cultului Cybelei, fiind la rândul său o celebrare a fertilităţii. Acest cult a influenţat probabil atât serbările dionisiace cât şi ritualurile de sacrificiu ale orfismului. Tot din Tracia provine, se pare, şi latura “apollinică” a cultului, iniţiată de venerarea unei zeiţe solare, căreia nu i se închinau sacrifcii sau sărbători tumultoase. Numele acesteia era în transpunerea greacă Hepta sau Hipta, semnificând a şaptea treaptă a teogoniei şi, în acelaşi timp, a iniţierii orfice. Fiul acestei zeiţe era cunoscut din Creta până în Tracia sub numele de Zagreus, care era identificat cu Ares, Axiokersos, Orfeu, Rhesus şi Zalmoxis. În teogonia orfică, acest zeu devine Dionysos Zagreus, sacrificat în ceremonii în ipostaza unui taur. Acest sacrificiu era celebrat ca hierogamie pe treapta a şaptea a creării universului.
     Numele Sabazios, atribuit de greci lui Dionis sau lui Zeus, este probabil de origine frigiană, deoarece în Frigia apare teonimul Sabas pentru prima oară, ca graffito pe stânci. La traci a existat însă un zeu al soarelui, numit de Sofocle în acest fel şi identificat cu Apollo. Aceast caracter heteroclit a lui Dionysos Zagreus, rezultat dintr-o îmbinare a calităţilor lui Helios şi Chtonos-Dionis, e important pentru înţelegerea orfismului şi amisterelor eleusine. Ca în cadrul acestora, adeptul lui Sabazios îşi află izbăvirea la traci în mod individual, prin ritualuri iniţiatice. Diferită de doctrina metempsihozei la orfici e credinţa tracilor într-o înviere reală prinSabazios, implicând atât nemurirea sufletului cât şi cea a trupului.
     Din legătura lui Sabazios cu Zeiţa Mamă se naşte primul preot al cultului trac, identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu şi cu Zalmoxis, numit şi “Orfeul nordic” sau, după interpretarea autorilor antici, “Cel care se află pe culme”.
     La Herodot, Zeiţa Mamă a tracilor e identificată cu Artemis, Zagreus cu Dionis şi fiul celor doi, zeu al cailor la traci, cu Ares. Zeul Ares fusese trac şi în accepţia lui Homer, care în Iliada îl implicase pe zeul războiului în luptă sub chipul căpeteniei trace Akamas.
Teogonie şi eshatologie
     Ritualurile orfice constau iniţial în comemorarea teo- şi cosmogoniei trace, reprezentată prin treptele iniţierii. Numele greceşti se datorează izvoarelor.
     Primele patru trepte, tetrada, semnifică şi cele patru ipostaze ale Zeiţei Mamă în conformitate cu elementele pământ, aer, apă, foc:1. Înainte de venirea Zeiţei Mame, adică înaintea existenţei cosmosului, domnea liniştea.2. Zagreus ia fiinţă prin partenogeneză.3. Perioada cât Zeiţa Mamă îl poartă pe Zagreus.4. Naşterea lui Zagreus.
     Această tetradă iniţială e urmată de o triadă:5. Strălucirea fiului-soare, aflat în zenit, corespunzând creârii axei soare-foc (pentada).6. Mişcarea fiului între emisfera de sus şi cea de jos, prin care e delimitat universul şi spaţiul sacru (hexada).7. Unirea fiului cu mama într-o nuntă sfântă, hierogamia (heptada), semnificând actul creaţiei. De aici provine denumirea Heptis dată zeiţei. Această hierogamie de origine tracă a influenţat şi ritualul similar almisterelor din Eleusis. Celebrarea se făcea prin sfâşierea unui taur, al cărui sânge trebuia să curgă pe un altar sau chiar pe ţărâna simbolizând poala Zeiţei Mame. Conform sacrificiului, culoarea atribuită atunci zeului era cea roşie, a sângelui şi a vinului. După înviere, Zagreus devenea zeul celest Sabazios, caracterizat de culoarea albă.
     Următoarele două trepte sunt:8. Naşterea unui fiu sacerdot şi rege pe o a opta treaptă (octada).9. Învestirea acestuia cu oficiul sacral suprem şi puterea lumească se face prin Zeiţa Mamă, în eneadă. Această treaptă e reprezentată uneori în artele plastice.
     După aceste module de patru, trei şi două trepte mai lipseşte o singură treaptă pentru a împlini decada:10. Fiul-sacerdot se stinge din viaţă şi devine nemuritor în lumea de apoi. Autorii greci îl văd pe această ultimă treaptă pe Orfeu, Zalmoxis sau Rhesus.
     Acestui ciclu i se adăuga o a doua decadă, în care avea loc unirea fiului-sacerdot cu Zeiţa-Mamă. Ritualurile ei, rezervate oligarhiei, au rămas necunoscute. Se pare că iniţierea care urma avea loc odată cu învestirea unui rege. Unele formule de învestire sunt cunoscute din inscripţii, care pomenesc pe un Kotes, fiu şi slujitor al lui Helios-Apollo şi al Mamei Munţilor, Oreas.
     O reprezentare a întregii decade cosmice s-a păstrat în mormântul de la Sveštari în nordvestul Bulgariei de azi, în incinta cetăţii getice Daosdava (Oraşul Lupilor).
Orfismul grec
Izvoarele falsificate
     Orfismul grec are la bază mai ales texte anonime, care pretind a fi anterioare operei lui Homer. Poetul Onomacrit, care a trăit conform lui Herodot în perioada pisistratizilor (ca. 607 – 510 î. Hr.), e probabil principalul falsificator al textelor mistice ale sectei, pe care le-a atribuit lui Orfeu şi discipolului acestuia, Musaios (xrhsmoi şi teletai). Alte aşa-zise “Scrieri ale lui Orfeu” sunt: triagmoi(atribuite lui Ion), ieroi logoi (ale tesalianului Teognet şi pitagoricului Chercops), sothria (de Timokles sau de Persinos), krathres (Zopyros), tronismoi mhtrooi kai Bakxika (de Nichias Eleatul), eis Aidoy katabasis (de Herodicos din Perint), peplos kai diktyon (de Zopyros sau de Brontinos), pysika şi un imn pitagoreic despre coborârea în infern (Brontinos). Diversele teogonii orfice au putut fi datate înaintea anului 500 î.Hr., doar o katabasis dedicată lui Heracles ar putea fi de dată mai veche şi este atribuită unui poet influenţat de orfism, adept al misterelor eleusine. Datarea acestor izvoare relevă faptul că Pitagora nu a putut fi influenţat în timpul vieţii de scrieri orfice, apropierea dintre pitagoreism şi orfism s-a produs aşadar mai târziu. Imnurile pitagoreic-ofice sunt probabil de origine elenistico-egipteană.
Răspândirea
     Orfismul tracic a avut un loc principal de cult pe insula Samothràce încă din secolul VIII î.Hr., dinaintea răspândirii culturii elene. Celebrarea acestui cult tracic nu este dovedită numai de către izvoarele greceşti, ci şi de ruinele unui templu datând din secolul IV î.Hr., un loc de cult al aristocraţiei trace care-şi reclama originea din preotul legendar Dardanus. Magna Mater a tetradei din Samothràce se numea Axiokersa, fiul ei Axieros şi nepotul/fiul Axiokersos. Pe lângă aceste zeităţi mai era venerat şi Kadmillos/Kasmillos, un zeu falic asociat ulterior lui Hermes. Probabil din acest cult s-a dezvoltat orfismul grec.
     Venerarea lui Dionysos Zagreus a devenit sub stăpânirea tiranului Pisistratus (ca. 607 – 528 î.Hr.) principalul cult al populaţiei rurale din Attica. În onoarea zeului erau sărbătorite pe atunci, pe lângă serbările tradiţional dionisiace, şi Marile Dionisii, iniţiate de Pisistratus. Festivităţile aveau un rol iniţiatic asemănător celui al misterelor de la Eleusis, cu care erau dealtfel înrudite atât formal cât şi prin concepţiile eshatologice. De multe ori, cercetătorilor le este greu să facă o distincţie clară între ritualurile orfice şi misterele dionisiace. Astfel, orficul este condus în lumea de apoi de bacchoi(entuziaşti) şi mistagogi. Chiar imnurile eleusine aduse zeiţei Demetra, datate în a doua jumătate a secolului V î.Hr. (terminus post quem), erau atribuite lui Orfeu. Cultul se pare că nu era unitar în Grecia, ci varia geografic, în funcţie de diversele influenţe ale tracilor, fenicienlor ori frigienilor. Influenţa egipteană asupra metempsihozei orfice, presupusă de Herodot, nu a putut fi dovedită.
     Orfismul a avut probabil şi după alungarea tiranilor Hippias şi Hiparh mulţi adepţi, atât în rândurile grecilor cât şi, ulterior, la romani. Fiind un cult esoteric, nu i se cunosc însă nici ceremoniile de mai târziu, care constau probabil în repetarea sacrificării zeului Dionysos Zagreus, nici gradul de rǎspândire. Datorită falsurilor şi a similarităţilor cu misterele dionisiace există şi studii care contestă existenţa orfismului ca fenomen semnificant în istoria religiei elene. Primul care a susţinut o asemenea teorie, arătându-se pe bună dreptate sceptic faţă de rezultatele cercetărilor strict filologice ale imnurilor orfice, a fost Wilamowitz-Moellendorff, în 1931. Descoperirile arheologice făcute ulterior par însă a confirma larga răspândire a orfismului.
     Astfel, descoperirea la Olbia (azi Bug în Ucraina) a unor tăbliţe de os dovedeşte existenţa cultului pe ţărmurile Mării Negre. În 1962 a fost găsit într-un mormânt din satul Derveni din provincia Macedonia, în nordvestul Greciei, un papirus de la sfârşitul secolului IV î.Hr. care conţine fragmentar diverse comentarii ale unui scriitor din cercul lui Anaxagoras, printre altele şi unul la “Teogonia rapsodică”, datată în secolul V î.Hr..Papirusul aparţinea probabil unui ofiţer macedonian care a ţinut a fi, după ritul grecesc, incinerat după moarte. Acest izvor deosebit de important pentru întreaga cultură elenă, păstrat acum în Muzeul arheologic dinSalonic, fusese deci parţial ars şi rămâne încă subiectul multor cercetări şi controverse. El dovedeşte larga răspândire a orfismului în lumea greacă şi vechimea lui considerabilă. Comentariile la “Teogonie” recunosc caracterul ermetic al textelor orfice şi subliniază că riturile nu pot fi înţelese decât individual, prin iniţiere (coloanele VI şi XX). Aceste interpretări se dovedesc a fi influenţate de filozofia platonică, ele sunt probail o reacţie la critica raţionalistă care îi era adusă orfismului în acea perioadă. În Italia de sud, Tesalia şi în multe alte regiuni din Europa de sud au fost găsite, tot în context sepulcral, lamele de aur cu inscripţii esoterice, destinate vieţii de apoi, care au fost atribuite orficilor.
     Se presupune cǎ orfismul a exercitat şi mai târziu, în imperiul roman, o anumitǎ atracţie asupra maselor, asemǎnǎtoare cu cea a altor culte orientale de facturǎ misticǎ despre care se ştie mai mult, de exemplu amitraismului. Elementele orgiastice ale serbărilor dionisiace au fost preluate de bacanalele romane. Din această cauză şi datorită caracterului iniţiatic, orfismul a fost interzis împreună cu toate cultele orientale şi cumisterele din Eleusis în anul 382 d. Hr. de către împăratul roman Teodosiu I.
     În filosofie, orfismul a influenţat Şcoala pitagoreică şi pe Platon, acesta din urmă acordând sufletului ca instanţǎ eticǎ un loc central în gândirea sa. Platon preia însă foarte selectiv elemente orifce în dialogurile sale, considerând bunăoară viziunile mistagogilor de orice gen drept primitive datorită caracterului lor aparent pragmatic.
Teogonie şi eshatologie
     Religia orficilor preia în mare parte temele cosmogonice ale mitologiei greceşti, dar consideră, spre deosebire de aceasta, trupul drept o “temniţă” a sufletului. Orfismul se bazează pe credinţa în metempsihoză şi în mântuire. Remarcabil e semnul de egalitate pus între zeul suprem, Zeus, şi fiul lui, Dionysos.
     După aşa-numita “Teogonie rapsodică” a orficilor, Cronos (Timpul) a creat din Haos şi Eter Oul Cosmic. Din acesta a ieşit puterea vitală, întruchipată de hermafroditul Phanes (numit şi Protogonos sau Ericapaios), care a născut-o pe Nyx (Noaptea), cu care i-a creat apoi pe Gaia, Uranus şi pe Cronos (Titanul). Zeus, unul din fiii lui Cronos, l-a îngiţit pe Phanes şi a dobândit în acest fel puterea asupra întregii lumi. Phanes întrunea în propria fiinţă atât prinicpiul masculin Dionysos, care însufleţea universul, cât şi principiul feminin Metis, întruchiparea cunoaşterii şi a luminii. Cu fiica sa Persefona-Demetra, care e la orfici o ipostază a zeiţei Rhea, Zeus l-a zămislit pe Dionysos Zagreus, care a fost menit a fi stăpânul lumii. Această stăpânire era însă râvnită şi de titani, care, instigaţi de Hera, l-au ademenit pe tânărul Dionysos cu jucării şi cu merele Hesperidelor, l-au sfâşiat şi l-au măncat. Doar inima lui a fost recuperată de Atena şi adusă lui Zeus, care l-a putut crea astfel cu Semele pe al treilea Dionysos, numit Lyseus, zeul vinului şi al orgiilor. Pe titanis-a răzbunat nimicindu-i cu trăznetul lui. Cenuşa lor a ajuns în sufletul oamenilor, asupra cărora apasă deci un păcat originar. În acelaşi timp, oamenii poartă în ei urmele lui Dionysos Zagreus. Sufletul omului e închis în trup ca într-un mormânt (σῶμα – σῆμα) şi e sortit să treacă după moarte în corpul altor vieţuitoare. Pentru a fi izbăvit prin Dionysos Lyseus şi Persefona, adică pentru a scăpa de lanţul reîncarnărilor, adeptul doctrinei trebuie să ducă o viaţă ascetică. Papirusul de la Derveni îl interpretează atât pe Lyseus cât şi pe Zagreus ca ipostază a zeului suprem, conform teogoniei tracice. De fapt, Zeus este pentru orfici singurul principiu divin. Iubirea, reprezentată de Afrodita, asigură coeziunea universului şi este precum Persuasiunea (Peitho) şi Armonia (Harmonia) de fapt identică cu Zeus.
     Pe lângă această “Teogonie”, reconstruită în mare parte cu ajutorul resturilor papirusului de la Derveni, există şi alte izvoare referitoare la cult sau la principiile etice şi filosofice ale orficilor. În orăşelul calabrez Vibo Valentia, numit Hipponion în antichitate, au fost găsite cele mai vechi lamele de aur cu texte orfice, datate aproximativ în anul 400 î.Hr.. Ele conţin o descriere a lumii de apoi şi enumeră normele de conduită a sectanţilor, confirmate de majoritatea izvoarelor. Lângă “casa” lui Hades se află, conform acestui text, un izvor umbrit la dreapta de un chiparos alb, la care se răcoresc umbrele morţilor. Orficul nu are voie să se apropie de acest izvor, ci este nevoit să aştepte în coborârea lui până va ajunge la “Lacul amintirilor”. Pentru a îndupleca pe paznicii acestui lac să îi permită să bea din apa aceasta miraculoasă, adeptul trebuie să foloseascâ formula: “Sunt un fiu al pământului şi al cerului înstelat; sunt însă sfârşit de sete şi am să pier; daţi-mi de aceea degrabă apă rece, din cea care curge din Lacul amintirilor“. Asemenea instrucţiuni practice pentru viaţa de apoi se găsesc şi la pitagoreici. În finalul “Republicii”, Platon interpretează conform credinţelor mai vechi această credinţă orfică: nu pentru a-şi aminti, ci tocmai pentru a uita bea sufletul din aşa-numitul “Râu al nepăsării” (Lethe). El trebuie totuşi să aibă o anumită măsură, căci bând prea mult ar uita totul şi ar fi lipsit de izbăvire.



Rinese

Biblia Secreta

     Iisus nu era singurul profet din spaţiul mediteranean de acum două milenii.
  Cultul lui Mithras, foarte popular în special în rândul soldaţilor romani în primele două secole ale erei noastre, avea multe similarităţi cu creştinismul. Mithras, ca şi Iisus, ar fi fost fiul lui Dumnezeu, născut pe 25 decembrie dintr-o fecioară, după moarte s-ar fi înălţat la ceruri şi ar fi înviat după 3 zile. Mai mult, ritualul pâinii şi vinului era identic cu cel al creştinilor.
  Este greu de stabilit acum cine pe cine a copiat. Probabil ambele mituri îşi au originea în mitul lui Horus, zeitate egipteană. Cert este că numărul adepţilor lui Mithras era la un moment dat mult mai mare decât cel al lui Iisus. Despre următorii rivali există relatări istorice independente care certifică autenticitatea personajelor istorice care le-au stat la bază.
  Primul şi cel mai redutabil rival este Ioan Botezătorul, un profet extrem de popular în Palestina acelor vremuri. În acestă chestiune, biserica creştină s-a văzut în faţa unei încercări importante de a prezenta botezul lui Iisus altfel decât un act iniţiatic, ca de la profet (Ioan) la ucenic (Iisus). Evangheliile prezintă diferit această presupusă întâmplare şi se observă o diminuare a rolului lui Ioan de la evanghelia cea mai veche la cea mai recentă ceea ce este un semn clar de deranj, probabil declanşat de numărul important de evrei pentru care Ioan era adevăratul Mesia.
  Apollonius din Tyana a fost un filozof şi gânditor grec din Asia Mică ale cărui învăţături, mult după moartea lui, au ajuns sa influenţeze mulţi romani care l-au divinizat. Cel mai notabil exemplu a fost cel al lui Caracalla, împărat roman între 211 şi 217. Nici evreii nu au dus lipsă de personaje istorice care au intrat în conştiinţa publică drept Mesia.
  Cel mai important exemplu este cel al lui Simon Bar Kochba care a condus o revoltă militară de dezrobire a Israelului de sub jugul roman. Acest militar, urmaş al lui David, vorbea limba războiului iar acest mesaj radical diferit de cel al lui Iisus a avut un ecou mult mai important în rândul evreilor şi pentru că el corespundea mitului evreiesc antic al eliberatorului care îi înfrânge pe duşmani cu sabia în mână. Din păcate pentru el şi pentru adepţii lui, răzbunarea Romei a fost prea violentă şi a dus la ştergerea statului Israel de pe hărţile spaţiului mediteranean pentru aproape 2000 de ani.
  Au mai fost probabil şi alţi rivali, mult diferiţi sau poate împărţind aceleaşi caracteristici ale mitului eroului. Un film documentar care încearcă să răspundă la întrebarea de ce tocmai acest profet a reuşit acolo unde ceilalţi au eşuat? Care este secretul succesului lui Iisus?



Rinese

Codex Gigas: Biblia diavolului

     La inceputul secolului al XIII-lea, o lucrare remarcabila a literaturii universale lua nastere in Boemia. De-a lungul timpului aceasta lucrare a fost cunoscuta sub mai multe denumiri cum ar fi : Biblia Diavolului, Codex Gigas, Liber Pergrandis sau Gigas Librorum. Prima mentionare a acestei lucrari dateaza din anul 1295 dar se presupune ca manuscrisul este cu 65 de ani mai vechi. Cartea s-a aflat in posesia unei minastiri Benedictine situata la Podlažice linga Chrudim, cel mai sigur in preajma anului 1229. Nu exista nici o mentiune in privinta originii sau autorului acesteia sau a motivului pentru care a fost scrisa.
     De aici, cartea care si azi si-a pastrat faima de a fi cel mai mare manuscris medieval cunoscut, a ajuns in biblioteca manastirii benedictine din Brevnov, pentru ca intre 1477 si 1593 sa-si continue aventura in biblioteca unei manastiri din Broumov. A ajuns la Praga, ca parte din colectia lui Rudolf al II-lea, de unde, la sfarsitul razboiului de 30 de ani, ia drumul nordului, petrecandu-si maturitatea in Biblioteca Regala din Stockholm. Din 1649, de cand e aici, Biblia Diavolului nu a plecat decat de doua ori: o data la Metropolitan Museum, din New York, in 1970, si in ’99, la Berlin. Din septembrie 2007 si pana la in martie 2009, Biblia Diavolului a revenit la Praga.
   
     Legenda spune ca un calugar, care era condamnat sa fie zidit de viu pentru o crima grava, a promis ca va scrie cartea intr-o singura noapte. Abia pe la mijlocul noptii si-a dat seama de ceea ce toti ceilalti stiau deja: e imposibil. Numai ca mindria l-a impiedicat sa se recunoasca invins si i-a cerut ajutorul diavolului. Care cu bucurie l-a ajutat. Pretul platit? Diavolul si-a cerut spatiu de publicitate in mijlocul Bibliei.
     O alta varianta este ca insusi calugarul l-a portretizat pe diavol, drept recunostinta pentru ajutor. Cert este ca monahului i-a iesit figura cu ilustrarea, numai ca Biblia numai Biblie nu a mai ramas: pe langa evanghelii si lucruri sfinte, s-au strecurat in carte si diverse ocultisme si matematici, retete de leacuri, dar si “Chronica Boemorum” , o scriere in latina de prin secolul al XII-lea, si scrierile unui istoric, Josephus Flavius .
     In ciuda faimei sale mai mult sau mai putin “draceasca”, manuscrisul nu a fost interzis de Inchizitie si a putut fi studiat in anumite scoli.
Cartea este neobisnuit de mare, nu-i de mirare ca a fost considerata ca fiind cea de a opta minune a lumii cu o lungime de 92 cm, o latime de 50 cm, grosimea de 22 cm si avind aproape 75 kg. Copertile groase din lemn sînt îmbracate în piele si acoperite cu ornamente de metal, iar pentru cele 312 foi de pergament s-a folosit pielea a 160 de animale. Ceea ce este fascinant la aceasta carte este insa modul in care a fost scrisa. Initialele, armonia caligrafiei si toate detaliile individuale. Cam toate ideile expuse sunt valabile si astazi. Din expertizele facute rezulta ca a fost opera unei singure persoane si activitatea acestuia pentru finalizarea cartii s-a intins pe o perioada de timp de aproximativ 20 de ani.



Rinese

Povestea lui Lucifer

    Povestea lui Lucifer – originile
  Pentru a găsi originea lui Lucifer, ne întoarcem la Vechiul Testament. În ebraică, numele Lucifer este tradus din cuvântul ebraic “helel”, care înseamnă luminozitate. Această denumire, referindu-se la Lucifer, este prezentata ca “luceafărul de dimineaţă”, “Steaua Diminetii” sau “Steaua Stralucitoare”, care este prezentata în Isaia. “Cum ai căzut din cer, O stea de zi, fiul lui Zori cum ai fost doborât la pământ, tu, care ai pus neamurile in inima ta.” Mă voi sui la cer, voi ridica scaunul domniei mele mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi sta pe înălţimile muntelui Ţafon; mă voi sui in partea de sus a norilor, voi fi ca “Cel Prea Înalt” (Isaia 14:12-14, NIV).
Contextul acestui pasaj este o trimitere la împăratul Babilonului, aşa cum este prezentat cu mandrie in splendida sa lucrare. Cu toate acestea, puterea regelui Babilonului este sustinuta de fortele raului.Regele muritor ar pretinde că scaunul lui de domnie a fost superior celui al lui Dumnezeu sau că el a fost Cel Prea Înalt. Puterea din spatele regelui babilonian este Lucifer, fiu al zorilor.

     Povestea lui Lucifer – Istoria lui
  Lucifer este doar un alt nume pentru Satan, care în calitate de şef al răului lumii este real, deşi invizibilă, puterea a stat in spatele conducătorilor succesivi aiTirului, Babilon, Persia, Grecia, Roma. Acest pasaj merge dincolo de istoria omului şi marchează începutul păcatului în univers şi căderea lui Satana în sferele curate, fără de păcat înainte de crearea omului.
Vedem, de asemenea, acelasi motiv în Ezechiel: “În plus, Cuvântul Domnului a venit la mine. Mortal, ridica un cântec de jale asupra împăratului Tirului, şi spune-i:, Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Aţi fost inelul de perfecţiune, pe deplin, înţelept şi desăvârşit în frumuseţe, Ai fost în Eden, grădina lui Dumnezeu, fiecare piatră preţioasă a fost acoperita cu, carneol, crisolit, şi piatra de luna, hrisolit, onix, jasp şi, safir, turcoaz, şi de smarald, şi lucrate în aur au fost. Gravurile au pregatite de un heruvim in ziua in care ai fost creat .Uns în calitate de gardian te-am pus,pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, ai umblat printre pietrele de foc, ai fost fără prihană în căile tale, din ziua în care ai fost creat, până ai găsit nelegiuirea în tine, in abundenţa de comerţ si plin de violenţă ai păcătuit. Aşa te-am aruncat ca un lucru profan de pe muntele lui Dumnezeu, condus de un heruvim gardian. Pietrele de foc au iesit din inima ta din pricina frumusetii si mandriei tale. Din cauza pierderii intelepciunii te-am aruncat pe pamant.Te-am expus înaintea împăraţilor, pentru a vedea cu ochii lor multitudinea de nelegiuiri savarsite de tine, nedreptatea comerţului, ai profanat sancuarele lor si de aceea ai fost alungat..Te-am distrus şi te-am întors în cenuşă pe pământ, în faţa tuturor celor care au văzut totul. Sti ca popoarele sunt ingrozite de tine, ai ajuns la un sfarsit cumplit si asa va ramane pentru totdeauna. “(Ezechiel 28:11-19, NIV).
Acest pasaj pare să fie adresat “regele Tirului.” În realitate, el trece dincolo de rege la cel care se află în spatele regelelui Tirului . Acest pasaj are, de asemenea o profeţie în apropiere şi în prezent, aproximativ Lucifer / Satan pentru că, deşi sfârşitul lui final este deja sigur, aceasta nu sa întâmplat încă şi are loc după hotărârea finală (Apocalipsa 20:7-10). În ambele pasaje Isaia şi Ezechiel, reprezentarea nu este data de Lucifer / Satan care nu se limiteaza la propria sa persoană, ci la lucru şi la planurile sale pământeşti prin prisma regilor şi conducătorilor care iau onoruri divine şi care, de asemenea ştiu acest lucru sau nu, regula este în spiritul şi în conformitate cu obiectivele Satanei. “Căci lupta noastră nu este împotriva duşmanilor de sânge şi carne, ci împotriva căpeteniilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac cosmic prezent, împotriva forţelor spirituale ale răului în locurile cereşti” (Efeseni 6:12, NIV) . Satana este principalul în spatele acestui sistem de lume coruptă.
Observaţi că declaraţia este dată în pasaj din Ezechiel, “heruvimul uns.” Aceste declaraţii nu ar putea fii aplica pentru un rege uman, dar, acestea se aplică lui Lucifer / Satan, care se află în spatele regelui uman. Acest înger este cea mai mare creatura create vreodată de Dumnezeu. Domnul spune despre el, “Ai fost pecetea de perfecţiune, plin de înţelepciune, şi desăvârşit în frumuseţe.” Satana a fost cea mai înţelepta creatura a lui Dumnezeu creata vreodată. Nici un alt inger,nici o altă fiinţă nu a fost creata cu inteligenta pe care Dumnezeu ia dat-o aceastei creaturi. Dumnezeu spune că această creaţie este “desăvârşit în frumuseţe.” În afară de Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, această creatură este astăzi cea mai mare.
În versetul Ezechiel 28:14 se spune, “Ai fost heruvimul uns.” Acest lucru ne spune că nu este vorba despre un rege uman.Cuvântul heruvim este singular pentru heruvimi. Heruvimi sunt inadorabili simbolic de prezenţa Sfânta al lui Dumnezeu şi Maiestatea Sa. Acesti heruvimi ocupa o pozitie unica.”Uns heruvim” se refera la imaginea din Grădina Edenului după ce Adam şi Eva au fost trimisi de Dumnezeu, si heruvimii au fost pusi sa pazeasca drumul spre pomul vieţii. De asemenea, atunci când Moise a făcut cutia milei şi a pus-o în Sfânta Sfintelor in cortul sau, slava lui Dumnezeu a venit şi a locuit între heruvimi. Ei au “acoperit” cutia milei cu aripile lor. Aşa că, acum vedem că Satana a fost un heruvim şi poziţia lui era de a păzi tronul lui Dumnezeu. Poziţia sa a fost cel al protejării sfinţeniei lui Dumnezeu. Satana a avut cea mai mare dintre toate poziţiile, o poziţie pe care a dispreţuit-o şi pierdut-o. Avem aici în Ezechiel o imagine de cea mai mare dintre creaturile lui Dumnezeu, perfect in intelepciune, frumos dincolo de orice descriere, un muzician şi pe deasupra a tot ceea ce el a fost datorita pozitiei sale exaltată. Dar, această creaţie, cu toate aceste atribute minunate a avut de asemenea, o voinţă liberă. Într-o zi, Dumnezeu spune că la această creatură minunată, “sa găsit nelegiuirea în tine”.

     Povestea lui Lucifer – statutul său
  Ce fel de nedreptate au gasit in el ? În cartea lui Ezechiel, Dumnezeu asista la inceput la originea si crearea lui Satana. Dar, de ce spune Dumnezeu acest lucru? Ce este această fărădelege? Noi trebuie să privim înapoi la Isaia 14:12, care ne spune de Lucifer / Satan ‘s . “Mă voi sui la cer, voi ridica scaunul de domnie mai sus de stelele lui Dumnezeu; voi sta pe inaltimile muntelui Ţafon. Mă voi sui in partea de sus a norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt”. Aţi observat, în acest pasaj din toate El a spus că va ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu “. Cuvântul “stele” aici nu se referă la ceea ce vedem în cerul de noapte. Aceasta se referă la îngerii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, “eu voi prelua cerul ,voi fi Dumnezeu.” Acesta este Lucifer / Satan. El nu vrea să fie slujitorul lui Dumnezeu. El nu vrea să facă ceea ce el a fost creat sa faca. El vrea să fie servit şi există milioane de oameni care au ales să facă exact acest lucru,il servesc. Ei au ascultat minciunile sale şi au ales să-l urmeze. Eva a crezut minciuna că ea ar fi ca Dumnezeu. Motivul cu care a fost ispitit Lucifer / Satana este acela pe care l-a dorit mereu, să fie in locul lui Dumnezeu.



Rinese

Parintele Arsenie Boca

     
Arsenie Boca ( 29 septembrie 1910 – 28 noiembrie 1989 ), parinte ieromonah, teolog si artist roman, a fost staret la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus si apoi la Manastirea Prislop unde datorita personalitatii sale veneau mii si mii de credinciosi, fapt care a dus la hartuirea sa de catre Securitate. A fost unul dintre martirii comunistii inchis la Securitatea din Brasov, dus la Canal, inchis la Jilava, Bucuresti, Timisoara si Oradea. Si-a aratat maestria in arta picturii, pictand biserica Draganescu ( la 25 km de Bucuresti ) supranumita Capela Sixtina a Orientului.

      Studiile si formarea
S-a nascut la 29 septembrie 1910 la Vata de Sus in Hunedoara. A absolvit Liceul national ortodox Avram Iancu din Brad ca sef de promotie in 1929. In acelasi an Zian Boca ( cel care avea sa devina Arsenie Boca ) se inscrie la Academia Teologica din Sibiu, absolvind in anul 1933. Din partea Mitropolitului Ardealului Nicolae Balan primeste o bursa la Institutul de Arte Frumoase din Bucuresti. In paralel merge la cursuri la Facultatea de medicina tinute de profesorul Francisc Rainer si prelegerile de Mistica crestina ale profesorului Nichifor Crainic de la Facultatea de Teologie din Bucuresti. Remarcandu-i talentul artistic, profesorul Costin Petrescu i-a incredintat pictarea scenei care il reprezinta pe Mihai Viteazu de la Atheneul Roman. Trimis de chiriahul sau Nicolae Balan, Arsenie placa la Muntele Athos pentru a aduce manuscrisele romanesti si grecesti ale Filocaliei. Pe Muntele Athos are parte de o experienta duhovniceasca formatoare pentru viata de calugar pentru care optase inca din anii studentiei de la Sibiu.

     Hirotonirea si tunderea in monahism
Pe 29 septembrie 1935 este hirotonit diacon celibatar de catre mitropolitul Nicolae Balan. In anul 1939 petrece trei luni la Schitul Romanesc Prodromu de pe Muntele Athos, apoi este inchinoviat la Manastirea Sambata de Sus ( Brasov ). In vinerea Izvorului Tamaduirii din anul 1940 este uns in monahism. Este ridicat la treapta preoteasca si numit staret al Manastirii Brancveanu in anul 1942 unde renoveaza si schimba infatisarea locurilor. Din 1940 declanseaza la Manastirea Sambata de Sus ceea ce s-a numit “miscarea de reinviere duhovniceasca de la Sambata”, despre care Nichifor Crainic spunea : “Ce vreme inaltatoare cand toata tara lui avram Iancu se misca in pelerinaj, cantand prin zapada pana la piept, spre Sambata de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brancoveanu!”. Devine renumit ca mare duhovnic, parintele Cleopa va incerca sa ia legatura cu el prin scrisori interceptate si confiscate de Securitate. In iarna anului 1944 profesorul Nichifor Crainic verifica la Sambata de Sus traducerea staretului Arsenie Boca si a lui Serafim Popescu din Filocalie. Fiind prigonit de Securitate, nu este amintit nici in istoria Bisericii Ortodoxe Romane.

     Contributia la colectia Filocalia
Il ajuta pe parintele profesor Dumitru Staniloae ( fostul sau profesor la sibiu ) in demersul de a traduce Filocalia. Ii pune la dispozitie manuscrisele aduse din calatoria la Muntele Athos, il incurajeaza la lucru, recitind textele, realizeaza coperta colectiei, sustine lucrarea pentru tiparire prin numarul mare de abonamente pe care le procura. In prima editie a volumelor, Parintele Dumitru Staniloae il numeste pe Arsenie Boca “cititor de frunte al Filocaliei romanesti”.

     Prigoana si martirajul dupa gratii
Dupa ocuparea tarii de catre armata sovietica, Parintele Arsenie Boca a fost arestat pentru prima oara la Ramnicu Valcei pe 17 iulie 1945, dus la Bucuresti si eliberat pe 30 iulie 1945 pentru ca nu i-a fost gasita nicio vina. Apoi a fost arestat in 14 mai 1948, acuzatia fiind ajutarea cu ahrana a luptatorilor anticomunisti din Muntii Fagarasului. Atat pentru aceste banuieli cat si datorita notorietatii sale printre credinciosii crestini, este torturat o luna si jumatate, silit sa dea repetate declaratii, fiind apoi eliberat. A slujit ca staret la Manastirea Prislop 1950 – 1956. In 1959 comunistii au risipit obstea si parintele Arsenie Boca, deja martirizat prin inchisori si la Canal, i-au interzis activitatea preoteasca pana la moartea ce a survenit dupa torturarea sa de Securitate. Fiind inainte vazator cu duhul el lasa marturie a supliciului din care i s-a tras moartea, pictand la Biserica din Draganescu scena supliciilor Sf. Stefan cel Nou, pomenit pe 28 noiembrie. ( data mortii Parintelui Arsenie Boca ). Mormantul parintelui Arsenie Boca de la Manastirea Prislop constituie azi unul din importantele locuri de pelerinaj din tara, in ultimii ani numarul pelerinilor fiind foarte mare ( 30.000 – 40.000 )

     Chilia Parintelui Arsenie Boca
Localizata in muntii Fagaras, pe Valea Sambetei chilia Parintelui Arsenie Boca este si astazi un loc de pelerinaj pentru mii de oameni. Chilia se afla pe versantul vestic al muntelui Valea Sambetei, pe langa cabana Valea Sambetei, la o altitudine de aproximativ 1.600 de metri.

     Autobiografia scrisa dupa arestarea de catre Securitate
Subsemnatul m-am nascut in 1910, septembrie 29, in Valea de Sus, jud. Hunedoara. Scoala primara si liceul in oraselul Brad, acelasi judet. De pe atunci mi se remarca o anumita inclinatie spre singuratate si spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Asa spre pilda am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia in limitele ratiunii” iscalita: „Boca Zian cl. IV. lic.”
La intrarea in cursul superior de liceu am ramas orfan de tata, care era cizmar de meserie si foarte bun pedagog cu fiul sau. Stiu pana astazi ca m-a batut odata pentru ca sa nu mai pierd timpul – ceea ce i-am fagaduit cu lacrimi si n-am uitat pana acum, si de multe ori mi-a folosit in viata.
In cursul liceului mi-au placut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul si muzica. Terminand liceul si luand bacalaureatul la prima prezentare, inclinam spre stiintele pozitive, dar daca aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviatie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, impiedicandu-ma saracia. Drept aceea a biruit inclinatia contemplativa, sau speculativa si in 1929 m-am inscris la Academia Teologica din Sibiu.
In cursul teologiei mi-am vandut casa parinteasca spre a-mi putea continua studiile. Eram si bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor si nici nu ma induram, intrucat era divortata de tata iar eu eram dat tatii prin sentinta de divort, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur ca ma va da la scoala. In timpul teologiei mi se lamurea frumusetea chipului vietuirii calugaresti si doream sa ma instruiesc, pe cat puteam, mai temeinic, cu deosebire in latura mistica a vietii. Cu prilejul acela aveam urmatoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cat mai fara mine si cat mai fara corespondenta, ca oarecum sa ma uite si sa nu-i vie greu cand va afla ca m-am calugarit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumita disciplina austera, care avea mai multe amanunte greu de crezut. Asa de pilda mi-am propus ca toata vremea teologiei sa nu fac nici o cunostinta cu fete. Ceea ce n-am reusit, intrucat tocmai in anul acela 1929 Ministerul ingaduie si fetelor sa studieze teologia, si m-am pomenit cu cateva colege. Dar cunostinte in oras am izbutit sa n-am. Asta am reusit toata vremea teologiei, desi faceam parte si din „Reuniunea de muzica Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, si care era mixta. Aveam problema vointei in stapanirea simturilor. Mai mult chiar, ma preocupa, studiind mistica comparata a diferitelor religii superioare, ca sa vad prin proprie experienta, cat se intinde sfera vointei in domeniul vietii sufletesti si biologice. Ma interesa sa vad daca e adevarat ce afirma cartile asupra actelor reflexe, si asupra instinctelor, ca anume sunt independente de vointa si controlul constiintei. Experienta mea personala insa mi-a dovedit ca actiunea vointei si a constiintei se poate intinde si peste instincte si actele reflexe dupa o oarecare variabila. Ma ajutau la aceste adanciri si studiile ce le facea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucuresti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tiparea in Revista de filosofie din Bucuresti, si-mi parveneau pe aceasta cale.
Toate acestea ma interesau sa le aflu si sa le probez in vederea calugariei. Ma abtineam de la „voia in oras”, ci stam in curtea scolii cu poarta deschisa. Cu colegii nu ieseam in oras decat daca trebuia in interesul scolii, a vreunui profesor, sau insotiti de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzica. N-am dansat si n-am invatat lucrul acesta. Imi dase tata grija asta – si mai cu deosebire cand eram teolog nu-mi puteam inchipui sa fac asa ceva.
De viata altora in afara zidurilor teologiei am fost in cea mai perfecta indiferenta si necunostinta. Toate preocuparile mele erau si sunt pana astazi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urata de cand ma stiu. Chiar numele calugaresc l-am ales pentru ca Avva Arsenie isi alesese nevointa tacerii, prin care s-a desavarsit interior.
Teza de licenta in Academia Teologica rezuma stradaniile mele spre acea desavarsire interioara a omului, si purta titlul: „Incercari asupra vietii duhovnicesti”. Terminam teologia prin 1933.
In vacanta ma ocupam cu pictura.
Pictura mi-a lungit scoala. Caci afland Mitropolitul Nicolae Balan ca am talentul acesta, m-a trimis anul urmator 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucuresti, care am terminat-o in cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Sirato, Costin Petrescu si Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicina. La medicina de multe ori nu puteam merge din cauza framantarilor si grevelor studentesti, care ma suparau pentru motivul ca pierdeam vremea si cunostintele de anatomie si antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus in imposibilitatea sa-si tina cursul. Abia aci m-am lovit de miscarile politice studentesti, care mi-au produs o impresie neplacuta. In miscari studentesti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, intrucat Academia de Arte frumoase nu era considerata in cadrul Universitatii, ci ca o scoala aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind inafara de studentii ce sa se poata inscrie in centrul studentesc Bucuresti. Am fost complet in afara de orice miscare studenteasca sau inscriere in vreo miscare politica.
Vremea in Bucuresti am petrecut-o nelipsind de la scoala niciodata. Bolnav inca n-am fost, ca sa lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primavara mergeam de la 5 dimineata si ma intorceam la internatul Radu Voda unde locuiam, seara la cina. Trei ani am stat la internat, ca sa fie o garantie pentru mine ca nu ma ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau si studenti legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodata. Scoala ma absorbea total si n-aveam vreme de pierdut. (Bataia din copilarie pentru a nu pierde vremea ma urmarea ca un inger pazitor.)
Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai ramanea liber acasa il foloseam citind si discutand teologie cu inca un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Asa s-a intamplat ca odata, placandu-mi foarte mult scrierea mistica a sfantului Ioan Scararul, am tradus-o în romaneste, in vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la incheierea convingerii mele de-a intra in calugarie.
In vremea aceea, miscarea legionara era in toi si se discuta de ea in toate partile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am gasit inclinatie catre miscare. Apoi s-a intamplat ca nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: cand se intorceau din Spania, morti, Mota si Marin, am iesit cu colegi intamplatori prin curte pana la trotuarul strazii „Calea Grivitei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Caci Academia noastra era pe Calea Grivitei. Deci am privit o parte din convoi si pe cei doi morti. Atata tot.
Colegi la scoala am avut de toate soiurile si neamurile. Aveam, la alti profesori, pe unul Vulpescu; asta era comunist, purta cravata rosie, insa discutii n-am avut impreuna niciodata. Aveam coleg de clasa pe un evreu Ithoc Steinberg – eram prieteni. Ii spuneam cateodata: Mai Steinberg, tu esti evreu si eu crettin, deci ar fi sa fim unul impotriva altuia. Eu insa am sa fiu mai bun ca tine si tu n-ai sa te poti supara pe mine, daca in felul acesta te voi concura in viata.
Mai pe urma, cand am citit Biblia, am vazut ca ultima misiune mondiala e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.
Am terminat Belleartele cu bine, am facut anul de practica, ce insa a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Balan, in Sfantul Munte, ca sa deprind calugaria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetari ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodata sa nu poata iesi din tara. Eu, neavand absolut nimic la activ, am obtinut pasaport de calatorie: in Europa „sans Russie”, de la Prefectura politiei din Sibiu.
Iar intrucat eram diacon, am obtinut si incuviintarile speciale de la cele trei Patriarhii: a Romaniei, a Constantinopolului si a Atenei, precum si a celor doua guverne: roman si grec, precum ca n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare catre desavarsirea interioara prin mestesugul calugariei.
M-am intors in tara la 8 iunie 1938. Tin minte data pe aceea, ca intrand in tara prin Moravita am vazut drapelele romanesti, de acel 8 Iunie de odata.
De la data aceasta, pana la Pastile anului viitor cand am intrat in calugarie, mi-am adunat unelte de pictura, materiale, am mai invatat la Chisinau cu niste mesteri rusi poleitura cu aur „cicanca”, si alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictura.
In Vinerea Izvorului dupa Pastile anului 1939, am fost tuns in calugarie primind numele Arsenie.
Un an m-am ocupat cu gospodaria, eram primul si singurul calugar la Manastirea Brancoveanu – Sambata de Sus jud. Fagaras. De pictura nu-mi mai ramanea vreme. Al doilea an la fel. Pana cand m-am luat de grija ca am invatat pictura degeaba. Se intampla in vremea asta ca ne veneau oameni cu durerile lor si evlavie la Manastire si calugari. Mai intrase in calugarie Parintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el sa primeasca preotia – eu simtindu-ma nevrednic. A primit-o. Asa au inceput slujbele la Manastire dupa puteri.
Intr-o iarna, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalansa de oameni de toate varstele si treptele, napadindu-ma sa stau de vorba cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit sa fac duhovnicie cu oamenii, desi nu eram preot. Stiam ca tot ce patesc oamenii, li se trage de pe urma greselilor sau pacatelor. Asa m-am vazut silit sa primesc preotia si misiunea majora a propovaduirii lui Hristos-Dumnezeu adevarat si Om adevarat, precum si a sfintirii omului, ca sa aiba pacea lui Dumnezeu in sine, absolut in orice imprejurari s-ar afla in viata. I-am invatat sa fie curati fata de oameni si fata de Dumnezeu; sa dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetateneasca, dajdie etc.) si lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat si trup curatit de patimi).
Despre aceasta invatatura, martori imi sunt toti cei ce-au ascultat povetele cele dupa Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toti oamenii, fara deosebire, si viata curata, care fac cu putinta reantoarcerea noastra, a implinitorilor, iarasi in Imparatia de obarsie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurta cercare a cuminteniei si a iubirii noastre, pe pamant, in stadia si arena vietii.
     Asta imi este toata misiunea si rostul pe pamant, pentru care m-a inzestrat cu daruri – desi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat in toate partile, ca sa propovaduiesc iubirea lui Dumnezeu si sfintirea oamenilor prin iubire.
     Dupa caderea comunismului au fost publicate mai multe din scrierile sale care circulasera in manuscris (si adesea in mai multe forme). Parintele Arsenie Boca a avut darul prorocirii. Inainte de ocupatia bolsevica ar fi spus: “Nu va trece multa vreme pana cand vor intra secera si ciocanul in tara si nu vor iesi aproape jumatate de veac”. Despre perioada post-comunista a spus ca putini vor fi nevanduti.



Rinese

Alege ce e prioritar pentru tine

     Intr-o batalie, un soldat a vazut ca prietenul sau a fost grav ranit, s-a dus la el, l-a luat in spate si a incercat sa-l care spre locul unde erau infirmierele, spre a-i fi tratate ranile. Capitanul i-a zis ca nu are rost sa mai faca asta, pentru ca prietenul sau este pe moarte, si ar fi bine sa nu piarda timpul si efortul sa incerce sa-l salveze. Insa soldatului nu i-a pasat si l-a dus pe prietenul sau pentru a fi tratat. Din pacate, capitanul a avut dreptate si prietenul sau a murit la cateva minute dupa ce o infirmiera incepuse sa-l trateze.

-Vezi, ti-am spus eu ca nu are rost, i-a zis capitanul.

Soldatul a replicat cu ochii inlacrimati:

-Cand am ajuns langa el, prietenul meu m-a vazut pe mine, a zambit si mi-a spus ultimele cuvinte: “Stiam ca ai sa vii…”